Vrancea arhaică

“Aşezată în partea de sus a judeţului Putna, Vrancea cuprinde pământul ocolit de apa Milcovului, creasta Carpaţilor – linia vechei graniţei cu Ungurii – şi apa Şuşiţei, până la coama Măgurei şi Răiuţului. Regiune muntoasă, blagoslovită de Dumnezeu, cu păduri străvechi de brad şi molift, cum şi poeni cu erburi grase, ea a fost locuită de o populaţiune de răzeşi încă din cele mai vechi timpuri, alcătuind în vechime o obştie de sine stătătoare, unul din acele voivodate străvechi, cari au servit de bază la întemeierea principatelor române (…), iar învăţatul Domn Dimitrie Cantemir, pe bună dreptate, i-a zis Republica Vrânceană, atunci când a avut ocaziunea să vorbească în lucrarea sa <<Descrierea Moldovei>>. (…) Marele Rege Carol I i-a plăcut să poarte numele de Carol de Vrancea…”
Ţara Vrancei” de Simion Hârnea, Biblioteca Populară COMOARA VRANCEI, 1930 (din arhiva personală a domnului Ion C Rogojanu)
Download PDF : Țara Vrancei" de Simion Hârnea, Biblioteca Populară COMOARA VRANCEI, 1930 (din arhiva personală a domnului Ion C Rogojanu)

“Vrancea este una dintre unităţile de organizare a satelor înainte de domnie şi fără domnie, iar vrâncenii, popor creator de sinteze în drept, ca şi în poezie şi în artă” (Nicolae Iorga)

 

Regiunea arhaică a Vrancei poate fi comparată cu o celulă în care se reflectă viaţa de ansamblu a satului românesc în fazele lui primitive, cu accente specifice pe forma de organizare colectivă a proprietăţii funciare, numită devălmăşie (de-a valma, laolaltă –corespunde obiceiului străvechi în baza căruia munţii, păşunile, apele, pământul necultivat erau stăpânite în comun de către locuitorii sezători în aceste sate). În faţa acestui fenomen unic în viaţa şi evoluţia satelor din ţările româneşti se pune întrebarea: cum se explică faptul că cele câteva sate vrâncene, constituite într-o confederaţie de ocol, au putut produce înlăuntrul statului moldovean, această ruptură de echilibru, rămânând singure cu arhaica structură care reflectă stadiul unei orânduiri primitive de mult depăşite, în cuprinsul celorlalte aşezări. În acest timp procesul de aservire a obştilor săteşti s-a accentuat atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.
Explicaţia rezidă din condiţiile diferite pe care Ţara Vrancei le întruneşte, începând cu cele geografice – o depresiune înconjurată de munţi, care a avut rol de fortăreaţă naturală, unde se putea pătrunde pe poteci înguste sau pe cursurile râurilor învolburate, Putna, Zăbala, Năruja şi Milcov. Păstoritul a însemnat ocupaţia care predomină de-a lungul vremurilor în Vrancea şi va constitui, de asemenea, un element de bază în menţinerea formelor primitive de organizare, caracteristice aşezărilor din această regiune. Un alt factor esenţial l-a constituit situaţia unică ce întâmplător face din depresiunea vrânceană, locul de convergenţă al Moldovei cu Transilvania şi Ţara Românească, ceea ce a trezit interesele politice şi economice din toate cele trei părţi. Prima atestare documentară a numelui Vrancea apare într-o scrisoare în limba latină din 2 iulie 1431, trimisă de Ladislau Apor, Voievodul Transilvanei către judele Braşovului, prin care îl informa asupra stabilirii trupelor domnitorului valah Alexandru cel Bun versus Puttnam (“contra Putnei”), informaţie primită de la transilvăneni care călătoriseră “per viam Varancha” (“pe drumul Vrancei”). Prima apariţie cartografică a Vrancei datează din anul 1700, alcătuită de stolnicul Constantin Cantacuzino şi tipărită la Padova în Italia. Pe această hartă apar menţionaţi Muncţii Vrancei în limbile latină (Montes Wrantz Moldaviae) şi greacă (vezi monografia “Năruja-inima Vrancei”, autor Titel-Toader Chirilă, Ed.Terra, Focşani 2005).

A doua menţiune cartografică a Vrancei apare pe harta Moldovei alcătuită de Dimitrie Cantemir şi tipărită în anul 1737, la Amsterdam în Olanda şi care a fost descoperită şi copiată de George Vâlsan la Biblioteca Naţională din Paris. Istoricul a fost cel dintâi care a observat că în colţul din stânga jos apare o delimitare clară a Vrancei sub forma “unui gol ocolit de munţi”, reprezentând depresiunea Vrancei care se desfăşoară la confluenţa a două ape şi unde este menţionată o aşezare denumită Vranczia identificată de istoricul Aurel Sava cu satul Năruja de azi. (vezi monografia “Năruja-inima Vrancei”, autor Titel-Toader Chirilă, Ed.Terra, Focşani 2005).

O altă caracteristică unică în ansamblul aşezărilor rurale din România e dată de faptul că Vrancea devălmaşă rămâne una din puţinele zone care nu a cunoscut procesul migrator al băştinaşilor în scopul de a pătrunde şi a se stabili în alte regiuni. Succesiunea neîntreruptă a mişcărilor demografice care alimentează în mod obişnuit, sub forma infiltraţiilor sau al migraţiilor, constituie un fenomen aproape necunoscut de către populaţia băştinaşă vrânceană. Încă de pe vremea domnitorului Dimitrie Cantemir, în Vrancea existau douăsprezece sate cu două mii de case (o populaţie de circa zece mii de suflete), care stăpâneau peste o sută de mii de hectare. Oricât de mult ar fi sporit numărul locuitorilor din această zonă (în 1912 existau 26 de mii de suflete) ei au putut dispune în permanenţă de o întindere vastă care depăşea cu mult trebuiţele fireşti ale unei gospodării, iar această situaţie a contribuit la crearea unei stări de spirit specifice care justifică în parte stabilitatea şi ataşamentul vrâncenilor faţă de meleagurile natale.

Cunoscând satul devălmaş din Vrancea, cu organizarea lui primitivă, se pune firesc întrebarea dacă răzeşul liber din această zonă, de-alungul vremurilor, în încercarea de a valorifica resursele mediului natural şi prin roadele muncii sale, s-a putut ridica cel puţin la nivelul spiritual al sătenilor de dincolo de hotarele acestei regiuni. S-ar putea crede că vrâncenii au rămas cu o mentalitate ce poartă amprenta orânduiri primitive din cadrul căreia nu ar fi putut evada. Folclorul care circulă din vechime în cuprinsul regiunii şi mai ales ecoul pe care l-a trezit în literatura populară românească excepţionala baladă „Mioriţa”, născută în lumea acestor plaiuri, ne indică nivelul spiritual al populaţiei în mijlocul căreia a putut fi concepută o astfel de creaţie.

Pe de altă parte, meşteşugurile şi dezvoltarea tehnicii necesare pentru prelucrarea, în special a lânei şi a lemnului, a jucat un rol însemnat în economia satelor vrâncene. Pe cursurile apelor din această depresiune, numeroase pive, dârste, joagăre şi mori acţionate de puterea apei, funcţionează din timpuri străvechi, iar meşţterii de aici, renumiţi pentru iscusinţa lor, erau în mod obişnuit solicitaţi să ridice instalaţii asemănătoare şi în alte sate mai depărtate, chiar şi situate dincolo de hotarele Ţării Vrancei. Începând cu secolul al XVIII-lea, procesul de diversificare al ocupaţiilor se accentuează, ceea ce schimbă aspectul economic al rehiunii, mulţi dintre membrii obştii sporindu-şi veniturile. Apare chiar o tendinţă de concentrare a breslelor pe centre săteşti. În acelaşi timp, procesul de valorificare a produselor şi materilor prime devine mai complex, trecându-se de la trocul practicat până în secolul al XVII-lea, apare în mod obişnuit moneda bazată pe un sistem de funcţiuni care vor înlesni dezvoltarea schimburilor după normele impuse de „negustorul de Vrancea”.
Vrancea a fost considerată o ţară a libertăţii unde locuitorii purtau cu demnitate numele de răzeş, nesupus obligaţiilor şi umilinţelor boiereşti. În stadiul acesta al evoluţiei complexului vrâncean, Sfatul cel mare al Vrancei a luat o hotărâre fără precedent în trecutul comunităţii devălmaşe şi, începând cu anul 1750, munţii stăpâniţi de întreaga colectivitate sunt distribuiţi în exclusivitate satelor care fac parte din ocolul vrâncean. Prin această măsură, socialul vrâncean urcă o treaptă semnificativă, trecând de la o devălmăşie de ocol, la o devălmăşie pe sate.
Se pare că o anumită rezonanţă a cuvântului „Vrancea” a avut darul să menţină o atmosferă de basm şi legendă, izvorâtă din adâncuri şi să creeze, totodată, la unii cercetători, o optică particulară acestei regiuni. Cercetătorul H.H.Stahl, referindu-se la originile Vrancei, arată că este vorba de un mic stat ţărănesc autonom care n-a putu să ia naştere decât înainte de întemeierea Moldovei şi Ţării Româneşti. Cu timpul, arhaica regiune a pătruns în cuprinsul statului autohton, cu o largă autonomie şi sub stăpânirea domnitorului Ştefan cel Mare, a primit în mod ferm acest statut.

Cu toate acestea, nu de puţine ori diverşi boieri au încercat să strice orânduiala răzăşească din Ţara Vrancei, lucru ce a generat procese grele între Sfatul mare al vrâncenilor şi respectivii boieri. Unele sate au fost acaparate de aceştia, dar au lucrat în continuare în asociaţia devălmăşă, organizându-se de sine stătător, achitând doar o taxă către stăpân.

În afară de păşunile renumite ale Vrancei, despre care vorbeşte şi Domnitorul Dimitrie Cantemir în „Descriptiae Moldave”, un alt factor care a determinat pătrunderea oierilor transilvani în această regiune îl constituie zăcămintele de sare atât de necesare hranei animalelor în timpul transhumanţei. Ion Ionescu de la Brad constata în 1865 că, în Munţii Vrancei, cea mai însemnată bogăţie era „sarea care, în multe locuri se află în faţa pământului (…), unde ardelenii vin şi fură sare multă. ” Transhumanţa a început să îşi modifice conţinutul pe măsura transformărilor ce au loc în ansamblul vieţii sociale, păstorii ardeleni devenind şi comercianţi atât pentru produsele vrâncene, cât şi pentru cele de peste munţi (în special unelte), dinspre Ţara Bârsei şi Sibiu. În nicio altă parte a pământului românesc, acesată formă a vieţii pastorale cunoscută sub numele de transhumanţă n-a produs ca în Vrancea transformările pe baza cărora s-au putut închega noi funcţii spirituale, cu valori ce s-au cristalizat în puterea de creaţie a oamenilor trăitori pe aceste meleaguri. Miscarea transhumantă a oierilor transilvani nu reprezenta numai rămăşiţele unei îndeletniciri din epocile îndepărtate, când predomina viaţa pastorală cu triburile ei migratoare. Era şi o fază avansată în timpul căreia un număr limitat de stae ardelene, folosindu-se de anumite privilegii oferite de domnitorii din ţările româneşti, organizează păstoritul transhumant cu articulaţii mult mai complicate, de adaptare la condiţii de fiecare dată altele oferite de mediul înconjurător. Vrancea a constituit, prin păşunile şi sarea, una din zonele de convergenţă unde mişcarea păstorilor din Transilvania reprezintă o densitate necunoscunoscută în alte regiuni ale ţării.

Însă lucrurile aveau să degenereze către sfârşitul secolului al XIX-lea, când pe măsură ce prelucrarea şi comercializarea lemnului a produs beneficii mai mari, păstoritul (principala ocupaţie a mocanilor vrânceni) a trecut pe al doilea plan. Beneficiari ai drepturilor nefolosite de mulţi vrânceni au devenit un număr restrăns de proprietari de mori, fierăstraie şi alte instalaţii, provocându-se o ruptură adâncă în structura socială a zonei, cei mai mulţi devenind foarte săraci. Între timp locuitorii de aici au avut parte şi de calamităţi naturale şi epidemii de holeră.

În 1866, anunţându-se vizita Regelui Carol I în judeţul Putna şi în Vrancea arhaică, la numai trei luni de la înscăunare, vrâncenii i-au transmis o scrisoare iscălită de Sfatul Bătrânilor şi de primarii din 15 sate vrâncene, în care au înfăţişat situaţia tragică a locuitorilor din această regiune: „După epidemia de holeră care a bântuit ţinutul Vrancea cunoaşte acum, după trei ani de secetă, lipsa de pâine şi criza financiară care-i împiedică pe locuitori să-şi poată vinde vitele pentru a-şi procura cele necesare. Scăparea noastră poate fi numai când Guvernul Măriei Tale, prin părinteasca sa îngrijire, ne-ar deschide un credit în garanţia proprietăţii noastremobile şi imobilede cel puţin 16.000 de galbeni ca să-i plătim în termen de 9 – 12 luni, cu care să ne putem procura măcar 4.000 de chile de porumb pentru existenţa noastră zilnică. (…) Măria Ta! Aruncă o căutătură de ochi asupra unui popor în suferinţă şi faceţi a ni se realiza asigurarea existenţei prin acest chip, ce nu poate fi împovărător pentru Tezaur, iar pentru poporul Măriei Tale, o mare asigurare”. Însă Regele Carol I, care îşi luase între timp şi titlul de Conte de Vrancea, nu le-a putut satisface doleanţele, Ministerul Finanţelor căutând el însuşi să se împrumute pe plan extern.

Echilibrul social arhaic al acestei regiuni avea să se şubrezească odată cu pătrunderea în zonă a societăţilor forestiere străine, care au trecut la exploatarea brutală a acestei bogăţii. Astfel s-a extins sistemul de arendare sau vânzare a terenurilor împădurite, care au dus imediat şi la apariţia speculatorilor cu terenuri. Inerent, pe rolul instanţelor au fost înregistrate mii de procese referitoare la înşelătorii cu arende şi vânzări de terenuri. A fost începutul destrămării devălmăşiei de sate…

Vrancea înseamnă partea românească păstrată cu vechile ei amintiri slavone, în autonomia ei ancestrală. Popas, întâiul, pentru ciobanii trecători, a devenit sălaş pentru ciobanii aşezaţi”. Aşa menţiona marele nostru istoric Nicolae Iorga, în esenţă, existenţa şi autonomia locuitorilor de pe acest meleag mioritic

Această autonomie a fost respectată în decursul istoriei de domnitorii ţărilor române, căci acest ţinut nu era numai o poftă pentru trufia principilor din Moldova sau Ţara Românească, era permanent un ţinut de temut pentru cei ce ar fi încercat să-l calce.Vrânceniimoşteneau întinderea teritorială din tată în fiu, moşteneau obiceiurile, datinile şi portul, principiile de convieţuire, îndeletnicirile dar şi dârzenia de a nu ceda în faţa duşmanilor, primejdiei şi vitregiilor naturii.

Ţara Vrancei

“Vrancea din vechime se întindea din apa Milcovului până deasupra Odobeştilor şi apoi spre linia Măgurii pe drumul Vrancei prin satele Jariştea, Ţifeşti, Satul Nou, Crucea de Sus, Moviliţa, marginea Păuneştilor şi a Rugineştilor până în Trotuş cuprinzând mai toată plasa Zăbrăuţului şi din plasa Gârlele de la Odobeşti pe Milcov în sus până la hotarul ţării şi satele din Răcăciuni de la Rugineşti în sus pe Trotuş până la Caşin cuprinzând şi Caşinul” – după cum arăta Ion Ionescu în lucrarea “Agricultura română în judeţul Putna”. Această părere este însuşită şi de istoricul B.P. Haşdeu.  Printre primele menţiuni documentare despre Putna şi Vrancea amintim un document din 12 martie 1423 când Alexandru cel Bun face “danie trei sate pe Putna lui Batin”, un om de încredere al său şi un document datat 2 iulie 1431 “Scrisoare latina”,prin care Ladislau Apor vesteşte pe un jude braşovean “că Alexandru cel Bun a adunat oşti la marginea ţării, trimiţând pe marele său vornic versus PUTTNEAN spre Putna ”, fiind menţionată pentru prima data Vrancea:“per via VARANCHA”.  Invazia slavă, mai ales, lasă urme puternice şi trainice în toponomie, astfel:Putna-“cu drum”, Milcov-“graţios”, Năruja-“frumoasa”, Nereju-“mistreţ”, Coza-“capra”, Vrancea-“ţara neagră ori ţara corbilor”.

Se apreciază de către mulţi autori faptul că în secolul al XV-lea hotarele ţinutului erau destul de stabile şi sigure pentru locuitorii de aici. Pe cele trei căi de acces, dea lungul Milcovului,Putnei şi Şuşiţei se pătrundea adânc în ţinutul Vrancei unde s-au aşezat locuitorii din cele mai vechi timpuri în sate, cum ar fi: Năruja, Bârseşti, Valea Sării, Voloşcani, Vizantea, Negrileşti, Păuleşti, Nistoreşti, Spineşti, Tulnici, Ţifeşti, Sârbi, Clipiceşti, Vităneşti, Ireşti, Călimani, Soveja, Câmpuri, Varniţa, Crucea de Jos etc.                                                                    

În toate timpurile locuitorii au fost ţărani liberi, bine organizaţi în sate înfloritoare, pe măsura hărniciei, vitejiei şi neînfricării lor. In fruntea satelor era sfatul bătrânilor, înţelegând prin aceasta un grup de oameni în vârstă, înţelepţi cu mare experienţă de viaţă, pricepere şi tact în luarea hotărârilor. Aceşti  bătrâni se uneau în faţa primejdiei, ţinând piept celor ce încercau să calce aceste meleaguri.Chiar şi cei mai renumiţi domnitori ai Moldovei şi Tării Româneşti evitau să se amestece în viaţa locuitorilor acestui ţinut. Doar Ştefan cel Mare şi Sfânt cu diplomaţia de care era capabil a reuşit să atragă şi locuitorii din acest teritoriu, obţinând ajutor în luptele sale, oferindu-le vrâncenilor în chimb înlesniri şi privilegii. Nu este lipsit de interes să arătăm că în multe cancelarii domneşti circula ideia că Vrancea era situată “în locuri tari” prin bărbăţia locuitorilor ei şi că acest ţinut s-a aflat la capătul expansiunii teritoriale a ambelor principate dar şi a influienţei ungureşti ce venea din Transilvania. Puterea vrâncenilor era clădită pe temelii solide. Grupurile administrative se întemeiau pe legături de rudenie, pe respect şi recunoaştere deliberată. Asfel, se crede că erau şapte organizaţii teritoriale conduse de şapte bătrâni mari, care se aflau la conducerea Vrancei. Legenda Vrâncioaiei are la bază un adevăr de necontestat:acela că locuitorii se puteau organiza rapid în vederea unor acţiuni comune.  După alipirea la Moldova, vrâncenii au primit privilegii fiscale şi judecătoreşti în baza cărora au fost recunoscuţi şi respectaţi, aşa cum arăta Dimitrie Cantemir in “Descrierea Moldovei”.

Obştea vrâncenilor s-a întins adeseori şi “mai la vale” astfel că mai toţi locuitorii aveau pământuri în dealurile Odobeştilor, Ţifeştilor, în Codrii Sârbilor, în Crucea de Jos şi chiar în spre câmpie. În afară de anumite terenuri care au căzut în stăpânirea mânăstirilor Mera şi Vizantea precum şi a boierului Roznoveanu (într-o anumită perioadă), răzeşii au fost tot timpul stăpâni pe obştea lor. Un obicei al evului mediu, specific nu numai Vrancei ci şi altor zone din ţară, era cel al dreptului fiecărui obştean să-şi facă, proporţional cu spiţa de neam, săcături în codri.Orice vrâncean avea dreptul să se ducă “în codru meriu” sau “în pădure verde” şi să sece cu toporul o bucată de pământ. În felul acesta se obţinea un teren propice construirii de case, prisăci, înfiinţării unei livezi, vii s-au însămânţării unor plante pentru prelucrarea şi folosinţa în gospodărie. Documentele vrâncene despre săcături (curături) sunt foarte numeroase. Odată obţinută, curătura devenea proprietatea individului sau a indivizilor ce o făceau. Cert este faptul că aceste săcături şi curături s-au plantat cu vii, pomi, cereale etc. din cele mai vechi timpuri şi pe ele s-au întemeiat aşezări omeneşti care s-au dezvoltat în detrimentul pădurilor. Acestea, în multe locuri, astăzi rămânând  doar o amintire.

De unde vine numele „Vrancea“ şi de ce în trecut ţinutului i se spunea „Ţara Corbilor Negri“

https://adevarul.ro/locale/focsani/de-vine-numele-vrancea-trecut-tinutului-i-spunea-Tara-corbilor-negri-1_54ec3cef448e03c0fdef1b70/index.html

 

Numele dat județului Vrancea datează de la data de 2 iulie 1431, atestat documentar sub forma ,,Varancha”, denumire de origine traco-dacică. ,,Adevărul” vă spune povestea ,,Țării Corbilor Negri”.

Numele dat județului Vrancea datează de la data de 2 iulie 1431, atestat documentar sub forma ,,Varancha”, denumire de origine traco-dacică. De la sfârșitul secolului al XV-lea până în anul 1950 Vrancea de astăzi s-a numit Putna, iar pentru o perioadă scurtă a intrat în componența Regiunii Galați, pentru ca, din 1968, să se numească județul Vrancea. Ținutul Putnei, atestat documentar la 2 iulie 1431, sub denumirea de ,,Varancha” și Ținutul Adjudului, atestat în 1460, împreuna cu părțile dinspre răsărit (Olteni) se contopesc în 1591 sub denumirea de Ținutul Putnei, condus de un staroste până la 1859. Printre staroști, s-au numărat și cronicarii moldoveni Miron Costin -1688 și Ion Neculce – 1732 . Potrivit istoricului focșănean Cezar Cherchiu, care a studiat în arhive despre istoria județului, denumirea de ,,Varancha” ar însemna ,,pădure”.

,,Marele om de litere, istoric și filozof Bogdan Petriceicu Hașdeu scrie în lucrările sale că originea numelui de Varancha este traco-dacică și vine de la cuvântul ,,vrana”, care înseamnă ,,pădure” sau  ,,munte”. În vechi documente, Vrancei i se mai spunea Țara Corbilor Negri, care ar sugera desimea pădurilor”, ne-a declarat istoricul Cezar Cherciu. Bogdan Petriceicu Hasdeu mai scria despre Vrancea în lucrarea sa ,,Istoria critică a românilor” că Ștefan cel Mare a fost cel care a desprins Vrancea de zona Munteniei, anexând-o Moldovei.

,,În secolul XV, întregul creștet al Carpaților, începând mai jos de Brașov spre răsărit în linia Focșanilor și apoi cotind în sus cătră Bacău și mai-nainte, se chema Vrance. Vom mai adăuga că departe de Putna, tocmai în cuibul anticului banat al Severinului, se afla până acum în plasa Blahniței o pădure numită de asemenea Vrance. Oriunde dar am voi noi a cauta originea acestui cuvânt, el trebui să derive dintr-o radicală v+r+n, care să fie egalmente aplicabilă la noțiunea de deal și la acea de pădure. În limba sanscrită tema var ,,a acoperi” produce pe varaha ,,munte”, pe vara ,,gramada”, pe varana ,,zid” și ,,arbore”. În dialectul tracic al dacilor zicerea vrana, indicată prin numele Vrancii, să nu fi fost oare corelativă sanscritului varanae.

Cronicele moldovene constata într-un mod și mai pozitiv că Ștefan cel Mare, pe la 1475, a dezlipit cel întâi Vrancea din corpul Munteniei, anexând-o cătră Moldova dempreună cu întregul județ al Putnei. Faptul este peremptoriu. Astfel, până pe la jumătatea secolului XV, moldovenii vedeau pe locuitorii din interiorul Țarei Românești prin perspectiva Vrancei, încât era tot ce poate fi mai natural de a le fi zis vrânceni, căci oricine pleca din Moldova ca să meargă in Muntenia se ducea vrând-nevrând la Vrancea”, scria B.P. Hașdeu la 1872.

La rândul lor, istoricul Nicolae Iorga și geograful Simion Mehedinți considerau că numele Vrancea vine din slavul “vrana”, care se traduce prin “vrana” sau “gaura de butoi”, idee sprijinită și de forma concavă pe care o are regiunea.

După alte ipoteze, numele ar fi de origine romană, legat de numele propriu de Vrana. Există însă și legende despre Vrancea, care spun ca numele vine de la cel al Babei Vrâncioaia, mama a șapte feciori chipeși și viteji. Potrivit uneia dintre legende, Baba Vrâncioaia și-a trimis cei șapte feciori să lupte de-a dreapta domnitorului moldovean Ștefan cel Mare pentru a-l ajuta într-unul dintre războaiele duse împotriva turcilor. Drept recompensă pentru vitejia arătată în luptă, domnitorul le-a dăruit în stăpânire șapte munți, cu dorința de a alcătui un ținut care să poarte numele de ,,Țara Vrancei”. Atunci, fiecare dintre frați și-a întemeiat la poalele munților sate care le poartă numele și astăzi: Bodești, Spinești, Negrilești, Bârsești, Spulber, Păulești și Nistorești.