Legenda apei şi a satului Năruja

Trăia odată, cu câteva sute de ani în urmă, prin aceste locuri, un bărbat iscusit şi plin de vrednicie, pe care-l chema Stoica. El s-a oprit cu şederea dincolo de apa Zăbalei, pe un podiac mai ridicat, neted şi frumos, aşa cum socotise mai acătării. Ce mai încoace-ncolo, s-a răzleţit aici ca să-şi poată desfunda loc de hrană „din codru meriu”, că pădurile erau surde şi copacii pe atunci n-aveau preţuire; răsăreau, creşteau de capul lor, văcuind cu sutele de ani, până cădeau de bătrâneţe şi putrezeau îngrăşând pământul pentru o altă generaţie de arboret – aşa cum e datul firii.
Harnic, socotit şi sârguincios la treabă, cum era de felul lui, Stoica s-a aşezat cu toată chisănia la muncă fără preget şi, în scurt timp, ieşiră toate ca din pământ, el făcându-şi culcuş după gândul său: o casă arătoasă, din bârne groase, cu acoperişul ţuguiat din şindrilă prinsă în cuie de lemn tare de tisă, iar împrejur cu şoproane, perdele şi alte acareturi, cum nu se mai găseau în vremea aceea primprejur – toate închise într-o ogradă largă, cu zăbrele înalte din ţigle cioplite: parcă era o cetate pe unde nu putea pătrunde nici urmă din sălbăticiunile pădurii. Cum s-ar zice, sta aici fără să-l bată vânt rece…
Tot prin muncă cumpătată, Stoica şi femeia lui – harnică şi iute ca para focului – şi-au făcut imaşuri pentru vite şi vreo două lanuri întinse de secară, încât lumea dimprejur se mira de hărnicia ăstor oameni care au dat viaţă şi farmec unor locuri pustii, luând de pe atunci numele de Podul lui Stoica.
Aşezarea lor aici mai avea şi un alt rost. Din locul lui, Stoica putea să iscodească mereu zările, în susul şi în josul văilor, iar când vedea nori albi de colb ridicându-se în depărtare pe valea Zăbalei şi auzea glasuri şi strigăte sălbatice – de colo, de sus, el da gls buciumului printr-un anume fel cunoscut de cei din satul de peste apă, dând de veste tuturora de primejdia ce-i paşte! Noaptea aprindea un porcoi de fân în Chiscul Ciufului, urmate de alte pălălăi pe culmile altor ridicături, dându-se de zvoană hăt-departe.
Atunci oamenii se grăbeau care mai de care să fugă din sat, să-şi adăpostească vitele prin fundături de pâraie, avutul să-l ascundă prin scorburile copacilor, ferindu-se din calea năvălitorilor, care alergau după pradă nouă şi să se pregătească de luptă. Pentru această facere de bine, toată lumea îl respecta ca pe un înţelept al vremurilor pe Stoica, un bărbat de sprijin, mereu la datorie să ajutoreze şi să scape din necazul cel greu pe cei mulţi.
Până la un timp toate i-au mers din plin vrânceanului, Stoica agonisindu-şi o stare de laudă, cu boteiul lui de oişoare, cu vaci, boi şi cai, iar ograda îi era întotdeauna doldora de orătănii de tot felul.
Dar vremea mereu vremuieşte, că pământul mereu se rostogoleşte, zi şi noapte, fără zăbavă, şi Stoica cu femeia lui călcară spre bătrâneţe – toată nădejdea lor mărginindu-se la singurul rod la căsniciei lor: o fetişcană mândră ca o zână din poveşti, care le aducea singura bucurie şi nădejde, ca un toiag de sprijin bătrâneţelelor lor tot mai firave. Avea obrajii îmbujoraţi, părul aprins ca o văpaie, ochi strălucitori şi limpezi de culoarea albăstrelelor. Lumea dimprejur spunea că e o minunăţie de fiinţă, iar unele bătrâne când o întâlneau se opreau locului, îşi scuipau în sân, şoptind: „Să nu-i fie de deochi!”, „La soare te puteai uita, da’ la fata asta ba!, punându-şi totodată mâna coviltir la frunte, ca să-i poată lua mai bine seama.
- Frumoasă-i, bat-o norocul, ca o floare din grădină! Mai ziceau unii, pe când un şugubăţ de uncheş, cu gândul trecut spre anii tinereţii lui, dădu rând vorbei:
- Ce mai încolo, e chiar o rujă înflorită!…
Şi de atunci aşa i-a rămas numele, Ruja din Podul Stoicăi.
Copiliţa de care vorbim, de ce creştea, de cum se făcea tot mai chipeşă, că se dăduse vestea peste nouă sate împrejur, iar părinţii o pierdeau din ochi de dragă ce le era.
De la o vreme au început să vină peţitorii, cu cârdul, de peste tot, până i-a bătut în poartă într-o bună zi şi un călăreţ de departe, voinic şi chipeş, îmbrăcat în haine orăşeneşti, feciorul unui mare negustor de vinuri din tărgul Odobeştiului. Voinicelul, legând calul de ţâţâna porţii, a intrat cu îndrăzneală în casă şi, după multă vorbă cu părinţii fetişcanei, le-a cerut să-i de pe Ruja de soţie, s-o facă cucoană mare în târgul de pe malul Milcovului.
Când auzi Ruja la ce venise cuconaşul, nu s-a înduplecat nici moartă şi, aşa cum le spusese şi altora, ţinea una şi bună: că nu i-a sosit vremea măritişului; până când în cele din urmă, i-a retezat-o pe şleau negustorului, că nu-i place să fie cucoană la oraş şi că ea nu-şi părăseşte portul, nici părinţii şi satul, pentru nimic în lumea asta!
La drept vorbind, aşa era şi obiceiul cel vechi al pământului care, pentru cei de atunci, avea putere de pravilă, că „Mireasa din această ţară a pădurilor n-are dreptul să bea apă din alte părţi mai depărtate”, că nu-şi poate astâmpăra setea decât cu apa din Zăbala, pe care strămoşii o socoteau că este izvorul sfânt, ca şi Nilul arabilor. Ei ziceau că cine se împărăşeşte dimineaţa din minunata apă, are parte de o viaţă tihnită, lipsită de necazuri şi amărăciuni. Că la urma-urmelor, dacă ne luăm după numele ei, apucat din bătrâni, zăbala se cheamă şi lănţişorul frâului care are menirea de a struni botul calului, ca să nu facă nebunii sau s-o ia razna, alăturea cu drumul, aşa cum despre apa asta povestea că înmoaie inima omului, punându-i oprelişte la fapte rele.
Cu asemenea gânduri, vrâncenii nu-şi înstrăinau fetele pe alte meleaguri şi nici din alte părţi nu primeau în ruptul capului pe nimenea, păstrându-şi sângele strămoşesc în toată curăţenia lui, aşa cum l-au moştenit de la regii daci, din care socoteau că se trage străbunica lor, acea Tudora Vrâncioaia din îndepărtate vremuri, cu toţii fiind însufleţiţi de bărbăţia, curajul şi demnitatea strămoşească cu care se mândreau.
Luat cu asemenea vorbe tari, fecioraşul odobeştean s-a supărat foc. El nu se aştepta nicidecum să fie respins tocmai de o fată de mocan pădureţ, trăită în creierul munţilor. Şi simţindu-se jignit în mândria lui de cuconaş, plin de o aprinsă mânie şi-a încălecat armăsarul de la poartă, făcând repede cale-ntoarsă. Şi asşa, cu inima cătrănită cum se găsea, s-a dus de îndată la căpetenia turcească aşezată în acel târguşor, căruia i-a mărturisit tot uful de pe inimă, stăruind că acea îndărătnică vrânceancă se cade să fie cunoscută şi de otomanul paşă şi s-o ducă în robie în ţara lui. L-a tocat atâta la cap, că nu s-a lăsat până când, scos din fire, acesta, însoţit de o ceată de ieniceri de-ai lui, a pornit pe Valea Milcovului în sus şi apoi pe întortocheatul pârâiaş Reghiu, până ajunseră pe culmea cealaltă a dealului, la Podul lui Stoica, unde – după îndrumările pătimaşului negustor – au bătut în poarta vrânceanului Stoica.
Când turcii au pătruns în ogradă, pe fată a cuprins-o frica. Ea simţise de la început că treaba nu miroase a bine şi căuta să se strecoare din casă, cu două cofiţe în mână, prefăcându-se că merge să aducă apă proaspătă de la izvorul de pe coastă. Paşei, cum puse ochii pe fata moşului aşa de sprintenă şi de frumoasă, i-a căzut cu tronc la inimă şi îmboldind-o cu privirile a şi deschis glas dulce şi prefăcut:
- Unde fugi aşa de repede, fetico?
Fetei atâta i-a trebuit să audă, că a şi luat-o la sănătoasa, oprindu-se tocmai la izvor, deasupra unei stânci prăpăstioase, ce ţinea piept pe dreapta Văii Zăbala, chiar în dreptul unde se găsea gura altei ape care venea de pe povârnişurile munţilor de la apus şi îşi avea aici locul de vărsare.
Imaginea locului unde apa râului Năruja se varsă în râul Zăbala, la poalele dealului pe care se află satul Podul Stoica

La un semn al paşei, ortacii acestuia s-au şi repezit pe urmele ei, s-o prindă şi să o ducă mai-marelui lor.
În cele din urmă, Ruja, văzându-se în mare primejdie, că brâul urmăritorilor se strânge şi că nu mai are nici un rost de scăpare, deznădăjduită, îşi face cruce şi se aruncă peste stâncă, în prăpastia cea adâncă, fiind înghiţită de undele celor două ape ce au târât-o la vale până la Cotul lui Pătru, unde a fost aruncată într-o revărsătură a prundului.
Trasă la mal de către unii care, întâmplător se găseau pe marginea văii, s-au adunat în jurul moartei oameni şi femei, ba a venit şi otomanul paşă cu ai săi să privească mai de aproape pe cea care îşi făcuse seama, numai să nu cadă pradă în mâini străine. Trupşorul îi era numai lovituri de la ţîurile stâncii, aşa că viaţa copilei se stinsese; numai că moartea nu micşorase cu nimic frumuseţea fetei.
Într-o fugă a alergat şi mama ei şi, cu inima însângerată, a început să o bocească cu atâta durere, bătându-se cu pumnii în cap, încât cu ea se porniră şi alte cumetre şi rubedenii să scoată viers de jale, de parcă plângeau şi pietrele de atâta zdruncin. Când biata mamă îşi aruncă ochii împrejur şi zări pe căpetenia turcilor, rămase o clipă cu mintea încremenită şi, nemaiputându-se stăpâni, începu să strige şi să blesteme fără sfială, ca scoasă din minţi:
- Voi, mi-aţi omorât bobocel de fată! Ce mai staţi? Na Ruja, mâncaţi-i şi hoitul, cum i-aţi mâncat zilele, blestemaţilor! Blestemaţi să fiţi şi Dumnezeu să vă pedepsească după faptele voastre, nelegiuiţilor! Să n-aveţi tihnă, nici odihnă, oriîncotro vi se va întoarce faţa. Lumea să vă alunge din loc în loc, ca pe dobitoace, iar mormântul să-l aflaţi numai în funduri de ape, ca şi fata mea!…
Atunci, mai-marele turcilor, cu glasul stins, ca un pierdut de pe lume, rupse şi el câteva cuvinte în uimirea celor de acolo, dezvinovăţindu-se aşa:
- Nu ne blestema pe noi, femeie, că vina e a celui ce ne-a adus la voi, a ghiaurului de negustor, care-i tot de legea voastră! De gura lui am venit şi el ne-a adus până la casa voastră, că noi nu aveam asemenea gânduri. Blestemul pe el să dacă de cele întâmplate!…
Şi când şi-a terminat cuvântul, parcă i s-au umezit şi lui ochii şi n-a mai stat o clipă locului, luându-şi tălpăşiţa cu ienicerii lui cu to, întorcându-se pe aceeaşi cale încâlcită pe unde veniseră, ducând cu ei şi greutatea nelegiuitei lor fapte, care li se pusese ca o piatră pe inimă.
Uite aşa şi-a pierdut viaţa frumoasa din Podul Stoica, iar vorbele Na Ruja!, aruncate cu înverşunată mânie, au rămas înrădăcinate în acest pământ.
Aşadar, NĂRUJA e glas deznădăjduit de mamă, e apa curgătoare deşirând mereu în undele sale povestea întâmplărilor de demult, e vatra strămoşească – făuritoare de istorie şi de legendă –, e aşezarea din inima de aur a Ţării Vrancei.