Vrancea cunoscută patru secole ca Putna

De la sfârşitul secolului al XV-lea până în anul 1950 Vrancea de astăzi s-a numit Putna, iar pentru o perioadă scurtă a intrat în componenţa Regiunii Galaţi, pentru ca, din 1968, să se numească judeţul Vrancea.

Ţinutul Putnei, atestat documentar la 2 iulie 1431 şi Ţinutul Adjudului, atestat în 1460, împreună cu părţile dinspre răsărit ( Olteni ) se contopesc în 1591 sub denumirea de Ţinutul Putnei, condus de un staroste până la 1859. Printre starosti, s-au numărat şi cronicarii moldoveni Miron Costin -1688  şi Ion Neculce – 1732 .
Până la jumătatea secolului al XIX-lea, Ţinutul Putnei, cu reşedinţa în Focşanii Moldovei, a evoluat paralel şi în acelaşi ritm cu judeţul învecinat, Râmnicu-Sărat, cu reşedinţa în Focşanii-Munteni, condus de un căpitan de margine, cu aceleaşi atribuţiuni ca şi starostele. Între cele două unităţi administrative, despărţite de hotarul Milcovului, au existat continue legături economice, administrative, culturale, matrimoniale. La fel de adevărat este că la 1431 se vorbea despre Vrancea, atestată documentar ca „Varancha”, o denumire de origine traco-dacică. Potrivit istoricului focşănean Cezar Cherchiu, care a studiat în arhive despre istoria judeţului nostru, denumirea de Vrancea ar însemna pădure.

Două sate de graniţă au format oraşul Focşani Rezultat al contopirii satelor Stăieşti şi Brătuleşti, aflate pe hotar, aşezarea, cu numele Focşani, este atestată documentar într-o condică negustorească de la Braşov ( 1456 ) şi un document semnat de domnitorul Tării Româneşti, Alexandru Vodă, la 1575. Separat în Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteni, ca centru administrativ al celor două ţinuturi, apoi judeţe, Putna şi Râmnicu-Sărat, târgul evoluează unitar ca o aşezare specific de graniţă, căpătând un accentuat caracter negustoresc. Rezistând grelelor încercări ale sec.XVII-XVIII (ciuma de la 1718, năvălirile tătarilor de la 1735 şi 1758, războaiele dintre anii 1768-1774 şi 1787-1792 dintre trupele ruso-austriece şi otomane), pustiirii din 1821, ciumei din 1828 şi deselor incendii, oraşul a cunoscut, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, după unificarea sa, la 1862, o rapidă dezvoltare economică şi edilitară, culturală şi socială. Epoca Unirii, cu evenimentele sale dintre anii 1848-1866, îl înscriu în istoria naţională ca „Oraş al Unirii”: manifestările revoluţionare şi unioniste din iunie 1848, activitatea puternicului Comitet Unionist 1856-1859, alegerile pentru Divanurile ad-hoc – 1857, manifestările entuziaste prilejuite de alegerea lui Al.I.Cuza la Iaşi-5 ianuarie 1859 şi la Bucureşti – 24 Ianuarie 1859, activitatea Comisiei Centrale -1859-1862, Unificarea oraşului -1862. La sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, la Focşani apar şi se dezvoltă mici şi mijlocii stabilimente industriale şi comerciale (textile, pielărie, tăbăcărie), se înfiinţează şcoli primare şi gimnaziale, Liceul „Unirea”, Şcoala normală, Şcoala comercială, se trasează noi bulevarde, apar societăţi culturale (Liga culturală – 1851, Societatea filarmonică – 1907, Doina Vrancei – 1910, Biblioteca Publică – 1912). Se ridică principalele edificii edilitare şi culturale: Tribunalul Judeţean, Teatrul „Maior Gh. Pastia” – 1912, Mausoleul Eroilor – 1926, Ateneul Por – 1928, Banca Naţională, Palatul Telefoanelor. În Mărăşeşti trăiau acum cinci secole doar 50 de familii de ţărani răzeşi Atestat la 20 august 1455, într-un document emis de domnitorul Moldovei, Petru Aron. Până la sfârşitul sec.al XVIII-lea, aşezarea nu avea mai mult de 50 de familii de ţărani răzeşi. La jumătatea sec.al XIX-lea, zona aparţinea marilor moşii ale lui Constantin Catargiu şi Gheorghe Negropontes. Construirea căilor ferate Mărăşeşti-Bacău, Mărăşeşti-Focşani, Mărăşeşti-Panciu şi Mărăşeşti-Tecuci transforma localitatea într-un important nod de cale ferată. Înfiinţarea la sfârşitul sec.XIX şi începutul sec.XX a Fabricii de zahăr, a Fabricii chimice, a Fabricii de cherestea „Tişita” determină trecerea sa la statutul de oraş, în 1908. Cu eroicele lupte din vara anului 1917, în contextul Primului Război Mondial şi al Războiului Întregirii Neamului, Mărăşeştii îşi înscrie numele pe frontispiciul istoriei europene şi naţionale. Adjud, 500 de ani de istorie Aşezat la confluenţa râurilor Trotuş şi Siret, a celor două artere de circulaţie – spre nordul Moldovei şi spre Transilvania – Adjudul a devenit un important centru administrativ, comercial şi punct strategic militar. Ca centru administrativ al ţinutului cu acelaşi nume este menţionat într-un document al domnitorului Ştefăniţă Vodă (1517-1527), în timpul lui Petru Rareş şi într-o cronică polonă la 1566. In 1591, ţinutul intră în componenţa Ţinutului Putnei. La 1600, la Adjud au făcut joncţiunea cele două armate ale lui Mihai Viteazul, una venind din Tara Românească, alta din Transilvania, pe Valea Trotuşului, îndreptându-se apoi, spre Iaşi şi Suceava. Între 1787-1792, a devenit locul unor confruntări militare dintre armatele ruso-austriece şi otomane. În urma online casino acestor confruntări şi a deselor revărsări ale Siretului, locuitorii s-au strămutat la trei kilometri mai la sud, întemeind Adjudul Nou, atestat documentar la 1795. În a doua jumătate a sec.al XIX-lea, ca urmare a construirii căilor ferate Mărăşeşti-Bacău (1872) şi Adjud-Tg.Ocna (1884), a depoului de locomotive (1880), Adjudul devine un important centru feroviar care-i va influenţa benefic, economic, social şi demografic evoluţia sa din sec.al XX-lea. Odobeşti, centru viticol şi negustoresc Ca aşezare umană, este atestată documentar odată cu înfiinţarea Episcopatului cumanilor la 1227. O hotărnicie dată de domnitorul Moldovei, Miron Barnovski delimita moşia târgului Odobeşti la 17 septembrie 1626. Îndeosebi ca centru viticol şi negustoresc, Odobeştii cunosc un ritm mai intens de dezvoltare în sec.XVIII-XIX. La 1861 devine comună urbană. Panciu, o istorie zbuciumată A luat fiinţă la începutul sec.al.XVIII-lea, dezvoltându-se îndeosebi ca un centru negustoresc, de legătură între zona de munte cu aceea de deal şi de şes şi ca centru viticol. La începutul sec.XIX devine târg, pentru ca, la jumătatea secolului să devină comună urbană. Pustiit de marele incendiu din 1869, reclădit, cade sub efectele distrugătoare ale cutremurelor din 1894 şi 1940. De fiecare dată se reface prin eforturi aproape dramatice şi revine în viaţa judeţului ca unul dintre importantele sale centre administrative, comerciale şi viticole. Cum au dispărut sate şi cum au apărut comune noi Despre localităţile actualului judeţ Vrancea putem spune că în anul 1960 au dispărut satele Pomii Cucilor , Sesu cu Plopi şi Rudari. Acum ar fi făcut parte din comuna Gura Caliţei . În 1968 au mai dispărut satele Şipotele , Sasu , Băncilă ,Capoteşti, Căpătanu,Teiş,Gugeşti, Paraschiveni, Slobozia Câmpineanca , Slobozia Vidraşcu, Roşculeşti, Teii , Sălcuţa, Odobasca- Coteşti,Livedea , Nemţari , Fitioneşti-Pisc , Gugeşti-Fabrică, Poiana, Maluri Râmnic, Cucueţi, Poiana- Părului , Paraipani, Zăbrăuţi, Grumăzeşti ,Ogoarele, Obileşti, Runcu, Dimaci, Dumbrăviţa – Butuceni, Dumbrăviţa -Nouă, Tufele , Boteşti,Palanca , Toharca, Căliman, Cucuieţii de sub Măgură, Rotăreşti, Vulturu de Sus. Au apărut în schimb comunele Garoafa, Poiana Cristei, Tătăranu, Vintileasca , Vizantea- Livezi, Gura-Caliţei.Acum o sută de ani  în tabloul administrativ al zonei de azi a judeţului Vrancea  existau unele localităţi  care azi  nu mai apar în nomenclatorul localităţilor .

Sursa: adev.ro/mnhyo0